Through the Looking Glass

The Russian guy

2009-12-13T11:21:00.000-08:00

When I was little I wanted dearly to have a father. It seemed like a big deal to say "watch out, my daddy will beat you up"...not the same impressive was to say that mom would beat somebody up..I had no preconception regarding him, the only quality he should have was to be...a father, my father!
And one day he came...I knew it was him from the very first moment I saw him. I remember I was playing with other children on the 7th floor. He came out of the elevator, a little lost, somehow confuse...I looked at him and I knew this was mine! I followed him on the stairs, till the 8th floor, where our apartment was, and I opened the door for him with a big "smart" smile and when mom showed up I just left. Finally my father came, I was already happy!
Soon he started to come quite often to our house and he brought me a fish. That fish still is magic in my mind, as he could bring me one chocolate every day. During the 80s, one could not find chocolate in the stores and this fish just hid it under a cup, where I would find it when coming back from school.
So I asked him when is he moving in and he said it takes a while to make the luggage. So I waited...and continued to ask: one socket today, one T-shirt tomorrow, the luggage took too long. We went to visit him at his house and I went secretely to his room to see the state of the luggage...but there was no luggage in the room, not even under the bed; so I asked him in front of everybody where is it? And they all laughed...But that summer I had my father.
I chose well. He is until now the person who can answer my questions, the person who knows cool jokes, who taught me patiently how to count and who never put any pressure on me about doing this or that. He was just a father, no other definition suits him. And I love him for that.
I remember my cousin and I gave him this name "Russian guy", as his mother was a Russian lady married in Romania. With him I started hearing stories about Russia and France, about how to eat cheese with apple, what whine means to a French, how grandfather would sing mandolina, but also how an engineer who had his studies done in France can starve under communist regime. He would listen to incredible music, like The Beatles and he would not get angry or talk ugly or get into furious conversations. To me, till today, he is a gentleman. He made me see there is something else than grey clothes and people telling you to shut up or to go to the other room. And when we went to Odessa, to meet his auntie, the world became larger and rounder, new smells and new views invaded my child senses. You may not believe, but a country has a smell and Russia smells, right from the borders, like chocolate candies.
Oh, some other time I will tell you about my Russian grandmother, who could cook an incredibly red soup and told me Evgheni Oneghin during one night before a difficult exam, when neither of us could sleep...

My Magic Phone has lost its Supernatural Powers

2009-11-03T01:08:00.000-08:00

For a few years now I had this idea in my head, every time I would call granny: since the phone was the amazing device that allowed me to speak to her from a distance, whenever she picked up from the other side I thought "What if she were dead and the phone were the beautiful incredibly impossible magic to talk to her in the other world?". I was smiling, but tresured every conversation thinking this way...When she was picking, with her calm voice, I would thank God for letting me hear her one more time. And when I was closing the conversation, I looked at the phone for another few seconds, like a primitive being would look at something supernatural and magic, whose powers he can't understand, but only revere.
I look now at the phone and I know that never I will hear her voice from the other side, I think my phone lost its powers, it became a profane object. Yet, sometimes, I truely hope somebody or something could undo this bad spell and my phone will allow me to hear granny s voice.

My poll

2009-10-01T03:30:00.000-07:00

I wonder...the persons who follow this blog are suicidal sad type?...And they still decide to jump after reading, or become happier that other persons are sad too?
Just joking, thank you for following me, for what I think only my close follow this blog...and it makes my mami happy to know what I write and think, I believe:)
Cheers!

First school day

2009-10-01T03:17:00.000-07:00

This morning my mami called me: wake up, go to school, it's the first of october!
I smiled and remembered how angry I made her the first day of school, when me, child grown up in the country side with granny, while walking, just threw away the shoes that were not comfy and started to walk barefeet in the middle of the street. I would love such a kid, but she beat me with the shoes on the feet...not bad, i still think she was funny...
Well, at least I got some education and I should thank her.
Good morning, mami, new autumn, new school, new life, new sunny day:)

My soul is breathing again

2009-09-30T15:48:00.000-07:00

On the 13th of March my soul fell down on his knees, but the bones of the knees broke and he just found himself in the dust, helpless under the cold rain and forever angry wind...breaking into pieces, smaller every day.
I tried again and again to bring him back into the sun-but he just couldn't...When I finally managed to get back my soul, I found him wrapped into a plastic bag - I believe somebody just covered the pieces to keep together what was left of my soul - he couldn't move, he couldn't breath...
I looked at him with despair, hoping something or somebody could stop the cry that was coming out of my mouth in the morning or the burning tears arriving out of the blu. I would have traded myself and my soul for anything else into this world. I would have traded me even for a peaceful hour of sleep. But I was alone with him, condemned to look at each other and try to get over the pain.
I found other true souls around me, that no matter how hard I pushed them away, they didn t move. I call them true friends forever and I bow in front of them. One of them knew a way to make small holes into the plastic bag - I started breathing slowly, happy like a prisoner who sees a small cloud; between me and the world rays of light arrived, from time to time, but there was still darkness, again.
One day I pushed away a passer-by, accusing him of tresspassing - but...how could he know anything of me? in trying to explain my stupid gesture I looked to my soul and asked him for answers.
I thought my soul was still apieces, wrapped in his plastic bag, but this morning I watched the tree leaves around me and I realized I can breath deeply, the sun was passing right through me, the wind became mild and tender again....my soul was free, shiny, a little scared, a little happy, but back to me and back to life.
I thank the passer-by, I doubt he cares or knows, but I do thank him for making me breath again!
Inca mi-e dor de tine, in fiecare zi, buni...

Om al altui timp...om al atator timpuri...bunica noastra

2009-06-23T13:05:00.000-07:00

Bunica mea nu a purtat niciodata pantaloni. Nu avea cercei, nici margele, nici alte bijuterii; in moarte, cineva i-a pus pe deget o verigheta de aur, desi eu imi amintesc doar o verigheta modesta de argint pe care o tinea pe blidar, nu pe deget...
Nu am vazut-o tunzandu-si parul, pe care-l purta mereu sub un batic.
Avea doua randuri de haine, pe cele "de bune" le imbraca duminica, atunci cand inca mai putea sa mearga la biserica, si de sarbatori...
Nu se uita la televizor, nu citea ziare, iar la radio a ascultat numai slujbele in ultimele luni ale vietii ei, minunandu-se necontenit cata intelepciune au "pochii" si ce frumos canta. Dar citea mereu Biblia, si o intelegea, si stia sa povesteasca fratii Jderi, pe care-i citise intr-o iarna la Tecuci si Sister Carrie, citita in alta iarna la Barlad...Eu nu-mi amintesc mai nimic din Fratii Jderi, dar bunica stia toate aventurile "jderului al mghic"...
Nu manca decat ce-i placea la gust, ce nu era bun scuipa in palma. Asta nu a impiedicat-o sa aprecieze gorgonzola sau branza frantuzeasca...Ii placea numai ce era gustos, gras, facut cu grija si rabdare. Numara sarmalele si le facea mici si frumoase, le foc domol pe plita. Ca toate mancarurile: bors cu stir, orez cu prune uscate, fasole si perje...mmm, nimeni nu gatea ca ea...
Nu uita unde sunt lucrurile si nu uita nimic din ce-i povestea cineva, desi nu a facut niciodata liste si nu a luat notite.

Vocatia bunicii mele in viata a fost sa fie mama: 14 copii si o liota de nepoti si stranepoti au simtit nesfarsita ei putere de daruire, grija ei si s-au increzut ca binecuvantarea si rugaciunea ei, adevarate si curate, ii insotesc si-i ajuta in tot ce fac.
Bunica, femeie cu 4 clase, si-a purtat la scoli toti cei 10 copii. Pe primul, frumosul si desteptul ei, l-a vazut student, inginer, sot, tata, bunic si l-a vazut pe urma suferind la pat si murind. L-a plans doi ani, pe ascuns, cand n-o vedea nimeni, si ultima ei dorinta a fost sa-i sarute crucea si sa-l boceasca...Asa zice tanti Maria, ca nu te doare sufletul mai tare decat de copilul tau. Si poate nici Mos Costica nu greseste cand spune ca unchiu' Cucuruz a chemat-o la el, ca el e singur si noi suntem multi...si asa cum pastorul cel bun si-a abandonat turma pentru a cauta mielul ratacit, bunica a plecat sa aiba grija pe lumea ailalalta de primul ei nascut.
Ne-am trezit deodata asa, singuri, ca niste pui fara closca. Si oriunde am cauta-o pe lumea asta, ea nu mai e...In bunatatea ei fara margini ne-a mai lasat semne si daruri, ca de unde dai Dumnezeu da mai mult. Caci asa era la bunica, isi aminteste nenea Nicu. De unde mancau trei nepoti se aduna mancare mai multa, sa hraneasca toti fiii care veneau la ea tot sa fie hraniti. Caci unde si cine a mai gatit asa de bine ca bunica noastra?

A fost odata ca niciodata...bunica Virginia...
Aducea cu ea buna invatatura si educatie a altor timpuri, mai molcome, mai adevarate, mai cucernice...si nu a incetat niciodata sa le impartaseasca tuturor, sa ne indemne sa urmam o cale dreapta si adevarata pe care ea si-a inscris viata si nu a abandinat-o niciodata...
Bunica nu mintea si nu se ascundea de nimeni...Nu te acuza niciodata ca ai mintit, dar te "ischitea" sa vada daca e chiar adevar in tot ce spui. Ca asa mi-a zis: ca daca te indoiesti, sa mai intrebi o data, si de-a mintit omul o sa ti zica alta poveste.
Avea nesfarsita si sincera mila de cei mai saraci si napastuiti. Impartea tot ce-i aduceau copiii ei cu femeile mai batrane si mai amarate ca ea. Am vazut-o odata chemand la ea si ascultand cu mare seriozitate o batrana care avea cei mai frumosi
ochi albastri pe care i-am vazut vreodata, ochi de copil...i-a dat sarmale si a imbracat-o cu un pardesiu albastru pe care numai ce i-l adusese cineva, caci ea avea deja unul...Pe urma ne-a zis in taina ca "nu e chiar cu mintea intreaga femeia asta", de aia ea a vrut sa aiba grija...
Oare vreodata in viata asta eu o sa pot sa dau ceva ce-mi prisoseste si sa fiu trista ca pe un om nu-l duce mintea? Si sa-l iau la mine, sa-l tratez ca pe egalul meu?
Nu radea de tigani si nu-i alunga. Ii asculta si le vorbea frumos, ca tuturor celorlalti. Iar de avea nevoie, cumpara ce aveau ei de vandut, tiganii ei batrani, care nici ei nu-i deschideau poarta decat cu respect si grija...

Unde esti, bunica? A mai ramas o senzatie, de calm, de statornicie, de reculegere...in noi...si te plangem...caci ne e dor nesfarsit de tine...si lumea asta va trebui sa gaseasca noi sensuri ca sa umple golul care a ramas in urma matale...
Mergi cu bine, acolo, la dreapta Tatalui, in Lumina, si nu ne uita, bunica...

In casa bunicii

2009-06-23T12:59:00.000-07:00

Timpul insusi parea sa-si fi pierdut toate dimensiunile lui cunoscute si zacea asa, zapacit de atata liniste, in pragul casei varuite cu sineala, paralizat de nemiscarea nefireasca si hipnotizat de jocul cu intunericul al focului din soba...

Beyond the sun

2009-06-23T11:56:00.000-07:00

Once i read a story about a man who had said something really bad and wanted deeply to make himself forgiven.
Somebody told him that the only way for the words to be forgiven would be to go beyond the sun to the realm of uttered words and taught him the ritual how to delete the words from that space.
Our man walked for a long time, he never gave up, against all odds, and one day he managed to go on the other side of the sun.
he found himself surrounded by a strange silence, as words were hanging in the air like clouds-at least this is the image I keep in my head...
In the profound silence he managed to perform the ritual and to take back the bad words.
I said some bad words lately and i wish I could take them back. I don t know why me, a rather good oriented person let my mouth utter bad things, but I think it was a good lesson to find out inside myself there are things I don t know about.
If anybody knows the story, please, send it to me! I need to go beyond the sun and make myself forgiven for these words. I already prepared my seven pairs of iron sandals to walk long, and my heart needs forgiveness, as this is the only way to be able to look happy inside myself...
thank you for the help...

Dance

2009-06-19T06:33:00.000-07:00

I will dance with you, my Lord, wrapped in the red saree of my desire...

La inceput a fost bunica

2009-06-18T02:57:00.000-07:00

Mama zice ca bunica a umblat astea 40 de zile. Si ca acum se duce sus, acolo unde-i e locul.
Ma intreb daca bunica o sa ne uite, daca odata ajunsa in lumina Lui, noi toti, puishori ramasi aici fara mama, vom mai fi in gandul ei...
De cate ori poti indura moartea? Pentru mine bunica a tot murit de cand a murit: mai intai in dimineata aia neverosimila de 13 mai. Pe urma cand am vazut-o tacuta pe ea, vorbareata, sfatuitoarea, curioasa...Pe urma a mai murit o data cand au coborat-o in groapa...si acuma sa o mai las sa moara o data?
Mi-as scoate inima si as inchide-o departe de mine de cate ori ma gandesc ca buni chiar a murit...
Sa-i zic sa nu ma uite? Sa se mai uite la noi? Sau sa o las sa se bunure de linistea Luminii Dumnezeiesti?
Eu, bunica draga, nu vreau sa nu ma uiti..eu vreau sa te intorci de tot la noi!

Mon Paris

2008-11-18T12:49:00.000-08:00

Il stiam de mult...din lectiile de limba franceza, din povestiri entuziaste, din balzac, din zola...de peste tot...si ma asteptam sa ma dezamageasca. Cand am pasit afara din metrou, dimineata la 8, dupa ce un "francez" a indraznit sa ma trezeasca numai ca sa se aseze langa mine, mai ca il uram. Deja incredintata de banalitatea mult-laudatelor lui splendori nu-mi doream nimic decat sa dorm.
Si iata-ma privind de la geamul hostelului un cimitir...perfecta aliniere de morminte pline de flori, cu strazi de promenada pentru suflete insomniace, priveliste deja uimitoare pentru mine, obisnuita cu aglomerarea de morminte in care regasesti pe cei dragi dupa cate un copac...in nici un caz dupa A11.

Pe fuga spre Versailles, mai intai cu un autobuz si pe urma cu un metrou...bineinteles ca nu se intelege nimic din sistemul de transport public..."francezi, bineinteles" si ca ne enervam la cumpararea biletelor.
Si iata-ne in sfarsit la iesirea din metrou...ei, dar asta e o imagine cunoscuta...print si cersetor, nu? haha

Versaille-ul deja mi-a inmuiat inima...asa pe graba cum l-am vazut, deodata "francezii" si-au capatat dreptul sa fie cum vor ei...ba chiar m-am gandit ca eu as fi mult mai increzuta daca asa ceva ar veni din istoria mea.
Dupa o vreme toata etalarea de nesfarsita grandoare a Versaille-ului devine obisnuinta, ba chiar atarna in gand a plictiseala si oboseala. Ca si cum maine dimineata o sa ma trezesc tot in patul asta enorm si o sa ma uit plictisita imprejur la toata eleganta si am sa casc "uff, ce fac azi?...am nevoie de fun".

Poate de aia expozitia asta neinteleasa a lui mie mi s-a parut amuzanta. Obiecte ludice modeste dominand toata desfasurarea de maretie a Versaille-ului, departe de a ma supara, m-a readus permanent cu picioarele pe pamant: de fapt eu vin din lumea baloanelor umflate si modelate pentru copii si a colacelor de inot cu desene naive.

Ne-am revenit in gradini si pana la urma ne-am declarat plictisiti de Versaille...asa ca am plecat spre Sacre-Coeur...si pe urma spre turn. El, turnul, a fost cea mai frumoasa surpriza cu care m-a intampinat Parisul. Am intors capul si nu am vazut masa de fier rugnit la care ma asteptam, ci o aratare de lumina calda albastra, cu proportii elegante si calme. Pe masura ce inaintam imi dadeam seama de dimeniunea lui antropomorfa, parca ma astepta, faimos si linistit, pe mine, necunoscut trecator. El, turnul Eiffel, mai cunoscut decat Iisus Hristos, isi etala lumonoasa splendoare masiva in fata mea. Relexii de albatrsu si din cand in cand jocuri vesele de lumini grabite pe suprafat lui de metal lucrat cu grija.

Ne am bucurat ca niste copii sa vedem Parisul de sus, cu toate luminile si miscarea lui. Si am coborat cele trei etaje pe scari, atingand din cand in cand metalul turnului asa cum atingi crupa calului pe care il calaresti, ca sa il asiguri ca il iubesti si ca sa nu uite sa aiba grija de tine. E drept ca ne-am speriat de manechinele agatate la primul etaj...amintire a oamenilor curajosi care voosesc din cand in cand turnul...

Pebbles

2008-07-03T22:52:00.000-07:00

On the border that stands between old and new, the old of my actions, and the new of my thoughts, there is always the pebble. I stumble on it and throw it away from my path, but then i turn back, i look at it and every time i move it slightly back and forth, remaking continously the borders of my memory, again and again, until one day i forget it.
And the pebble just holds there, faithful guardian of my changing, of the smile with which you i said goodbye to the old, of the last turning back of my head to embrace once again the space of the already lived feeling...

When...

2008-07-03T22:37:00.000-07:00

When my soul is sleeping, surrounded by silver-grey thorns to protect its fragile depths...
when I find my tranquility in day-to-day indifference...
when my inner balance depends on the merciless stubborness to not feel anything for anyone...
what all of a sudden amidst the thorns there grows a joyful and shamelessly colourful feeling (i still wonder where it took its colour from, with all the grey around)making uncomfortable with its presence, because I have to confess it not only to myself, but to the others...
when before I fall asleep, alone, in my bed, the presence inside me stretches inocently its coulour and scent towards me...
What should I do?
Kill it? Like I d kill an unwanted child, pushing it out in smashed parts?
Hold my breath, my thought and feeling until it suffocates?
Well, I am pressing my thorns against it, every day closer, until one day its red petals will all be dead...coloring for a while with their already dead colour the grey inside me...becoming slowly part of it...

Ranjet

2008-05-15T16:56:00.000-07:00

Si daca te aperi de viata, si daca te feresti de tot ce e neplacut, si daca stai cu grija ascuns, ea te invadeaza...asa, pe strada, intre prieteni, in clubul unde te-ai dus sa inchei frumos seara...si te intampina cu ranjet de rasism, de violenta, cu urlete de furie inutila...cu orgolii, hartuire, invadare a intimitatii...cu jocuri in care nu vrei sa intri si din care ca sa iesi trebuie sa renunti la zambetul obisnuit si sa spui lucruri care pot sa raneasca...

Cineva imi citeste blog-ul

2008-05-11T10:03:00.000-07:00

Zilele trecute o colega mi-a spus, asa, in treacat "stii ca ti-am citit blogul...e amuzant" si de atunci sunt obsedata de gandurile celor care citesc ce scriu eu...deodata cei trei oameni din ultima ora, sau cei 19 din ultima saptamana, pe care site-meterul mi-i arata, au capatat chipuri, dar nu reusesc sa-mi dau seama ce fel de expresii au...ba chiar pentru o clipa m-am gandit ca de acuma nu mai am curaj sa scriu, sub apasarea gandului astuia ca cineva chiar citeste ce scriu...dar scriu, si nu am sa expun aici teoria personalitatii narcisiste care te impinge sa te arati celorlati, pentru ca eu scriu doar ca sa re-descopar cuvintele la care am renuntat cand am iesit din adolescenta...blogul e campul meu de batalie cu lumea in care gandul lui nichita stanescu zbura diafan si oniric, cu lumea cuvintelor si ne-cuvintelor...

The Princess of the Ball

2008-05-11T09:40:00.000-07:00

Exista oameni care iti pot aduce intr-o clipa si din greseala senzatii la care ai tanjit ani de zile...si se intampla asa de firesc, de necautat, si mai ales de fara nici un fel de urmare, incat ai putea sa tragi concluzia ca nu au nimic extraordinar...dar pentru mine lucrurile frumoase, care tind sa estetizeze viata in mod firesc, oamenii care pun suflet in intamplarile din care eu fac parte, intra in categoria extraordinarului, si pastrez cu grija amintirea lor...cochilii de melci, in care sunetul indepartat al intamplarii e inca viu de cate ori apleci urechea sa l asculti...

Rasfat

2008-05-11T09:22:00.000-07:00

Din cand in cand unii oameni ma fac sa ma simt rasfata...si e atat de bine...
In ultima saptamana am fost rasfatata de mai multe ori: de talida, al carei "ascultator personal" am fost pentru o emisiune pilot la radio, care imi spune mereu ca sunt luminoasa...si ma tem sa ma misc prea tare sa nu dispara poate pata de lumina pe care ea o vede in mine...pe urma de icsu, tot de la radio, care mi-a adus o cana de ceai de fructe... de teodora care s-a bucurat sa vorbeasca cu mine din nou...de cristina care si-a pus in practica tot talentul de hair-stylist si mi-a inrozit cateva suvite din par, apropiindu-ma asa de o mult-mentionata Alice -personaj de film cu care as fi vrut sa seman in adolescenta.
Rasfatul meu e bucuria ca unii oameni ma vad si imi dau ceva, orice, un zambet, cuvinte bune, o privire calda...Regretul meu e uneori ca nu stiu daca in gestul meu de multumire transpare suficient din autentica bucurie sufleteasca pe care mi-o aduc ei...

Happy end

2008-05-11T08:58:00.001-07:00

A fost odata ca niciodata...
Cu multi ani in urma, printr-o intamplare din acelea de care te miri pentru tot restul vietii, am devenit buna amica a unei minunate cantarete de jazz.
Pe vremea aia viata mea era nitel confuza, si m-am bucurat de trecerea ei prin zilele mele asa cum te bucuri de ploaia grabita de vara, de adierea din mijlocul zapuselii sau de privirea nepasator oprita asupra ta a primului baiat de care te-ai indragostit...Pe atunci viata se intindea plina de necunoscute in fata mea, lunga si fara vreun capat palpabil, nu luptam sa-mi ating obiective si ma lasam dusa de valul fiecarei zile... astfel incat cunoasterea ei, a cantaretei de jazz, nu si-a intins coordonatele in sfera extraordinarului...Nimic anormal ca ea sa imi aduca dulciuri, sa imi povesteasca despre iubitul ei, sa imparta cu mine inghetata hagen-daas, sa ma plang ei de nefericirea mea, sa imi daruiasca din hainele ei...si din cand in cand sa imi povesteasca despre descoperirile ei entuziaste in lumea muzicii, despre concertele la care participa, despre visele si visurile ei de om plecat in cautarea perfectiunii muzica, care se ofensa la ideea ca cineva i-a propus sa faca "o piesa mai slagaroasa".
Pe urma, pentru ca asa e viata, nu ne-am mai vazut...Si din ea, din cantareata mea de jazz, am pastrat in suflet o sfera de sticla in care, cand o ating in treacat cu amintirea, izbucneste rasul ei nestapanit, viu, sincer, si vocea ei mangaietoare, cu modulatii incredibile..."angelica, draga mea...." si tot de acolo rasare imaginea ei de femeie puternica, inteligenta, mai dreapta si mai sigura in fata vietii cu fiecare noua intamplare.
Alaltaieri, in drum spre casa, mi-a venit ideea sa trimit un mesaj catre cantareata de jazz...si ea mi-a raspuns...Vocea vesela, care imi spunea intr-o cascada de rasete "draga mea, ghici ce noutate am pentru tine?" pentru o clipa m-a naucit...De fapt ea, cantareata mea, isi traieste implinirea minunatei povesti de dragoste, la ale carei inceputuri am fost martora cu multi ani in urma..."cu acelasi iubit cu care eram atunci" suna atat de frumos...
Pentru o bucata de vreme am sa uit ca Holyywood-ul a inventat happy-end-ul si am sa ma bucur ca in viata, uneori, se intampla si sfarsituri fericite...

Babylon 5 sau Romania in 1681

2008-05-04T11:19:00.001-07:00

Asa titlul meu suna a intalnire intre viitor si trecut...
dar e doar pentru crearea atmosferei de mister care face ca orice experienta sa fie traita mai intens...
1681 sunt kilometrii pe care masina inchiriata i-a parcurs in cele zece zile de vacanta pe care noi, cei 4 calatori, plus nelipsitul vorlon le-am petrecut in Romania. Adica Angelica, Alexandra, Ada, Christoph plus vorlonul fara nume. Tradus in lumea din Babylon 5: Ivanova, Talia Winters, DeLene, Garibaldi si vorlonul. O sa explic mai tarziu ce e povestea asta, cand ajungem la Predeal, adica in a doua seara de calatorie.
22.04.2008
Pe Christoph si Ada, colegii mei de la SAD Bolzano, i-am asteptat pe Baneasa. In aeroport am refuzat ofertele taximetristilor, gandindu-ne ca ajungem oricum in jumatate de ora acasa si cu autobuzul, si asa au ocazia unei prime „scufundari” in atmosfera Bucurestiului. 335-ul era cam plin de la inceput, dar Ada a explicat zambind sincer ca nu e nici o problema, e bine sa stai putin in picioare dupa doua ore de calatorie cu avionul. Dupa alte doua ore, inca in picioare, inghesuiti di toate partile, transpirati, inca zambeam politicos unul catre altul, dar eu blestemam in gand lipsa de inspiratie. Ca sa coboram a trebuit sa ma lupt cu persoanele care continuau sa urce, desi eu strigam ca vrem sa coboram, sa imping valizele peste picioarele celor care nu se miscau din usa si sa ma cert cu vreo alti cativa. Concluzia lui Christoph :”pero, sei violenta”...
Dupa ce am tras adanc aer in piept, am regretat din nou ca am refuzat taxiul, pentru ca ploua torential, si noi mai aveam de mers pe jos pana acasa inca vreun kilometru. Ada si-a pus geaca in cap, iar noi ne-am multumit cu ideea ce apa de ploaie iti face parul frumos.

Ne-am povestit cate ceva, s-a „descarcat” lista de salutari de la fostii colegi de munca, am fost pusa la curent cu ultimele barfe din Bolzano si pe la noua am plecat catre „La mama” sa mancam. E restaurantul meu preferat, nu e pretentios, se mananca bine, retete fara fite, romanesti, gustoase, portii echilibrate. La inceput, e drept, personalul era cu mult mai indatoritor, dar ne adaptam, ca doar traim in Romania. Tocmai in seara asta nici aperitivul nu a venit, dar daca nu-i, nu-i. Toata lumea a comandat ciorbe: Christoph taraneasca, eu de burta, Ada de legume, alex ceva cu mamaliga. Ada a declarat imediat ca e un gust „prea decis” pentru ea, e adevarat ca ciorba era cam acra, insa Christoph a parut sa se indragosteasca pentru totdeauna de ciorba, acrul nitel afumat, indulcit de mamaliga parand sa satisfaca total gustul lui altoadesin.
Ne-am plimbat pe Bulevardul Victoria, si ne-am intors pe jos spre casa cam jumatate de drum, pentru ca eram cu totii obositi am luat ultimul troleu care se retragea spre Vatra Luminoasa.

23.04.2008
A doua zi la ora 9, punctual, am luat in primire Matizul alb inchiriat pentru zece zile. Din pacate a trebuit sa renuntam la jumatate din bagajele pregatite, si ne-am chinuit cam o ora sa intelegem cum se inchide un portbagaj plin, dar pana la urma masina era gata de plecare, iar noi sedeam inghesuiti printre rucsaci, dar fericiti ca putem pleca.
Iesirea din Bucuresti, primele injuraturi, primele mirari „ala mai sa te atinga” si eu, de la volan „porc nemernic”...
Am trecut cu bine si de Ploiesti, desi m-am infipt intre doua masini intr-o intersectie si am trecut pe rosu in plin centru si iata-ne in sfarsit pe Valea Prahovei. „Pausa sigaretta”, poze cu muntii, Ada incantata de contrastul pe care foioasele il fac brazilor, si eu care inteleg pentru prima data ce voia sa zica profa de geografie cu „padurea de foioase de la noi din tara”.
Oprire la Sinaia, la Old Nick s Pub, unde bem o cafea buna si iata-ne la Predeal, la pensiunea fara nume. Bineinteles ca nimeni de la receptie nu surade, ba chiar nici nu am vazut vreo receptie, de dupa o perdea apare o tipa serioasa, care, bineinteles, crede ca-mi face o mare favoare lasandu-ma sa folosesc o camera din pensiune. Ma crispez nitel, dar camerele arata decent, in lemn, nitel inghesuite, dar costa putin (35 de Ron de persoana pe noapte). La noi in camera nu functioneaza WC-ul si Alexandra se duce sa ceara ajutorul. Asa ajungem sa primim „cea mai buna camera”, tapetata in lemn, cu pat mare, camin din piatra, baie decenta, frigider, si, mai ales, unde e cald ca in sauna. Camera cu numarul 11.

Plecam in cautarea centrului Predealului, dar din greseala ies in strada principala si iata-ne in drum spre Brasov. Dupa oaresce cautari si telefoane, ajungem la restaurantul Sergiana, bineinteles cu specific romanesc. Eu si Alexandra ne amuzam de frumusetea meniului, in care felurile de mancare au o supradenumire populara, a la Pastorel, dar ne e imposibil sa le traducem Adei si lui Christoph. Din fericire au si meniuri traduse in engleza si italiana. La masa alaturata alti italieni, se saluta destul de rece, nu asa cum obisnuiesc sa faca italienii mai din sud, gandesc eu.
Stabilim mai intai cartierul general in camera noastra, si o invitam mai intai pe Ada sa doarma cu noi, dat fiind ca in camera la ei e frig. Dupa ceva insistente Ada se muta la noi, si e de acord sa doarma in mijloc. Tot glumind, stabilim ca l-am lua si pe Christoph sa doarma in camera, daca ne spune povesti. Si aici incepe Babylon 5. Christoph isi aduce paturile, perna, si iata-l povestind serialul care l-a fascinat. La inceput am pus o multime de intrebari, dar de la o vreme Christoph a inceput sa povesteasca singur, asa ca mai intai Ada, pe urma eu, am adormit tun si dupa o vreme Christoph s-a oprit.
24.04.2008
Dimineata ploioasa, spre dezamagirea tuturor. Mic dejun in Sinaia, prelung si linistit, cu dulciuri, privind pe geam cum ploua molcom. Daca stau sa ma gandesc cel mai frumos mic-dejun din toata calatoria.
Plecam spre Peles, ne enervam putin ca nu vor sa ne dea ghid pentru ca am platit numai vizitarea parterului si ne trimit de doua ori sa asteptam pana vine un alt grup, intr-un mod total nepoliticos. Pana la urma apare un ghid, care vorbeste romaneste, iar eu traduc. Femeia intelege repede ca e neprofitabil si ne face rost pana la urma de un ghid care stie italiana. Am banuiala ca e obisnuit cu altfel de oameni, caci prezinta castelul ca pe cea mai mare minune a lumii, nu doar a Romaniei ante-belice, dar ne bucuram oricum de prezenta lui. Ba chiar, dat fiind ca e frumos castelul, ii propunem sa ne arate si etajul superior, urmand ca ulterior sa platim diferenta.
Omul intreaba si raspunsul e ca daca vrem sa vizitam si etajul trebuie sa iesim, sa platim din nou taxa intreaga (adica 15 ron parterul, 50 de Ron parter si etaj) si imi dau seama ca Romania nu e o tara in care legile merketingului functioneaza. Asa ca radem putin si ne grabim spre Pelisor, care si de data asta mi se pare mai frumos decat Pelesul.
Vizitam gradinile Pelesului si mancam, bineinteles la restaurantul Economat: stiu de multa vreme ca aici se mananca bine, personalul e educat si e chiar langa castel, nu apuci sa mori de foame pana in oras.
Trecem pe la manastirea Sinaia si ne oprim din nou sa bem o cafea la Old Nick s Pub. Si aici hotaram sa ne luam roluri de calatorie, din povestea lui Christoph: Ada devine DeLene, Christoph se vrea Garibaldi, eu Ivanova, pe care apoi i-l cedez Alexandrei, dar mi-l reiau, caci nu ma pot identifica cu G-Car, si in plus Ivanova „is always right” e o fraza pe gustul meu...asa ca Alex ramane cu G-Car si pe urma se transforma in Talia Winters.
Ziua se termina cu o pyjama party, cu vinul adus de Christoph, ne jucam de-a gasitul cuvintelor care intra intr-o valiza si inainte de a adormi Christoph mai povesteste putin din Babylon 5.
25.04.2008 Babele, Sfinxul, castelul Bran, Brasov si...disco party
Dimineata suntem cu totii in coma, in Busteni nimeni nu pare sa ia micul dejun, cu greu gasim un bar unde sa ne bem cafeaua, si ne cumparam brioche de pe drum. Asta ca demostratie a ingrozitoarei legi murphiene care zice ca o zi care incepe rau sigur e plina de reusite. Caci in asta zi am ajuns pe Varfu Omu, am trecut pe la Babe si pe La Sfinx, am vizitat castelul lui Dracula si am facut inconjurul Brasovului pe jos, pe langa zidul de aparare.
Deci, dupa calatoria cu telecabina impreuna cu salatele, rosiile si alte legume care se grabeau si ele sa viziteze Sfinxul am ajuns in plina iarna...Eu si Alex ne-am aruncat in zapada si am facut ingerasi, am aruncat cativa bulgari si am facut cu totii un om de zapada. Poate din cauza frigului Babele nu au starnit cine stie de entuziasm, dar le-am fotografiat din toate partile. La Sfinx era singuri, si mi-am amintit ca la iesirea din cabina era scris ceva de genul sa nu hranim ursii, asa ca deodata mi s-a facut frica, si m-am grabit inapoi catre zona populata.

Pe lista zilei cel mai important obiectiv era castelul Bran, asa ca ne-am grabit sa pridem deschis. Am descoperit un drum direct, e drept ca plin de serpentine, dar am scurtat cu vreo 20 de kilometri calatoria.
Branul...fotografiat spre documentare in toate colturile, ne-am prefacut cu totii vampiri si vampirite, ca doar se poate...

Dupa Bran am mers la Brasov, si am facut o plimbare in jurul orasului, pe jos, pe langa zidul de aparare, spre centru, si imprejurul bisericii Negre.
Seara ne-am intors la OldNick s Pub, unde se anunta petrecere disco...din pacate DJ-ul parea ca nu fusese pus la curent cu tema serii si ne-a intoxicat cu muzica house, la care am rezistat vreo doua ore, dar ce e prea mult, e totdeauna prea mult, asa ca ne-am dus sa dormim linistiti, in camera noastra calda, ca 4 pisoi de societate ce eram.
26.04.2008
Am plecat spre casa, urma seara de Pasti, asa ca am vizitat rapid Biserica Neagra in Brasov si am plecat spre Onesti, unde ne astepta mama. Ne-am ratacit din cauza mea si numai a mea prin Sfantu Gheorghe, dar pana la urma Christoph a reusit sa iasa din oras.

Am mancat ciorba de loboda cu lapte acru gatit de mama, preferatul meu si sarmale si am mers sa o vizitam pe bunica. Voioasa ca intotdeauna, bunica a infiat imediat baietii, zicand ca „is frumosi, mama, parca-s de-ai nostri”.
Seara le-am explicat cu grija ritualul nostru de Inviere si i-am dus in multime. Nu stiu daca pe ei i-a impresionat, dar pe mine multimea care merge cuminte si grabita catre biserica din Onesti, inghesuiala in care toata lumea surade impaciuitoare, cimitirul invadat de oameni, cu lumanari aprinse la toate mormintele, intr-o nespusa si uimitoare infratire si continuitate intre viata si moarte, trecutul luminii, grija de lumanarea care arde, Hristos a inviat, Adevarat a inviat, ma emotioneaza totdeauna. Fiecare om cu lumina lui, ca si cum si-ar recunoaste si arata sinele, mortii cu luminile lor, neuitati de cei vii, participanti la vesnica reinviere a lui Iisus. Din pacate preotul onestean, in dorinta lui de a avea o predica interesanta presupun, a exprimat printre balbaieli tot felul de idei si comparatii greu de inghtitit, asa ca am plecat repede, inainte ca toata bucuria sa-mi dispara. Pe drum tot descriind ce se mai face de Pasti am constatat ca in Alto Adige, sau cel putin in Sarentino, de unde vine Christoph se fac aceleasi lucruri: se ciocnesc oua, se merge la biserica la miezul noptii, cam tot ce facem si noi...

27.04.2008
Well, eu eram deja obosita...asa ca ziua asta a fost linistita, am vizitat Slanic Moldova, am gustat apa de la toate izvoarele, fara sa ocolim nici unul, am urcat cele trei sute de trepte, si ne-am intors sa lenevim nitel acasa la mama, inainte de a porni din nou pe drumuri.

28.04.2008
Iata-ne in drum spre Vama, prin Cheile Bicazului. Adica am mers prin cheile Bicazului, ne-am oprit la Lacu Rosu, am mancat mici (deliciosi) si ne-am intors prin cheile Bicazului – ca sa ne asiguram ca am vazut totul bine, si mai ales pentru ca nu stiam alt drum.

Pentru ca din harta rezulta ca ar fi cel mai scurt drum am luat-o pe la barajul Bicaz, si am continuat drumul pe la coada lacului, asa ca am ajuns la Vama pe la 12 noaptea, pe un drum plin de gropi si cainos.
La baraj am avut o mare surpriza: aruncandu-ne privirea in jos in prima clipa m-am gandit ca cineva a vrut sa insufleteasca peisajul si a facut chiar la baza barajului o plaja de pietris colorat. Uitandu-ne mai bine am descoperit ca era de fapt plin de sticle din plastic, de toate culorile si formele, aduse de apa...O plaja de deseuri!!!

La Vama proprietareasa ne-a asteptat rabdatoare pana ce am ajuns si ne-a intins masa bucovineana, cu ciorba de vacuta cu smantana, sarmale, carnati, branza de casa si mamaliga si la urma prajitura pufoasa, cu frisca si banane. La inceput eram mai mult obositi decat infometati, si ne-am fi aruncat imediat in pat, dar dupa un pahar de afinata ne-am dat deodata seama ca viata nu e facuta din diete, si ca odata se traieste, asa ca am mancat linistiti cam tot ce ni s-a pus in fata, si la urma ne-am cinstit cu un vin acru, ca sa dormim bine.

29.04.2008
Din cauza ca in seara precedenta Christoph nu ne-a povestit putin di Babylon ziua asta era cat pe ce sa ne vina de hac.
Dupa un mic-dejun copios la doamna bucovineana, am plecat sa vizitam manastirile din nordul moldovei. Ne-am dat seama ca e dificil sa ajungem mai spre nord, ca sa vizitam faimoasa Putna, unde e ingropat Stefan cel Mare si am hotarat sa ne apropiem de Bucuresti incet-incet. Am vizitat Voronetul, Manstirea Neamtu si mai apoi Agapia Veche si am hotarat ca nu mai suportam sa vedem nici o manstire in plus....prea multe manastiri deodata...totul calm, bun si frumos...
In drum spre Agapia ne era o foame teribila, asa ca incet-incet am pus de un gratar romanesc, adica ne-am luat pungile cu mancare si am mancat asa, pe apucate.

Am hotarat sa trecem prin Onesti, si am tot condus pana s-a lasat seara. La un moment dat Christoph ne spune ca dupa parerea lui nu avem decat lumina de pozitie; coboram, verificam, mai mergem, mai verificam o data...Si ne dam seama ca nu se vede bine... marea problema e: sa mergem doar cu pozitia, sau cu faza lunga? Cert e ca abia se schimba soferul, adica incepe Ada sa conduca, cu faza lunga, tot chinuindu-ne sa schimbam fazele vedem zirena politiei care ne opreste, ca tocmai ii orbisem...cu greu i-am convins sa ne lase carnetele, si politaiul s-a indurat pana la urma de noi „noroc ca a fost pastele”, de altfel nervos in general pe soferii italieni „ ca ei stiu ce sa faca” si mai mergem pana la prima benzinarie. Un benzinar plin de bune intentii incearca sa ne schimbe sigurantele, dar nu reuseste decat sa rupa un sigiliu di spatele bordului, asa ca ne hotaram sa ne petrecem noaptea la prima pensiune care ne iese in cale, la intrarea in Bacau.
Ca sa ne treaca nervii si supararea ne imbatam cu o sticla de vin rosu...

30. 04.2008
Brunch copios la pensiunea Moldova din Bacau, drumul inapoi la Bucuresti, cina gatita de Alex si mult relax dupa...ca meritam...

1.05.2008
Din pacate am gasit Casa Poporului inchisa, ne-am invartit putin in jurul zidurilor si apoi ne.am plimbat prin Herastrau.

02.05.2008
Am banuiala ca eram mult prea obositi ca sa mai gustam frumusetea muzelui satului, dar eu i-am alergat prin toate colturile si am documentat ci fotografii aproape toate casele.

Romania 1681+

2008-05-04T04:56:00.000-07:00

Atatia kilometri a numarat masina pe care am inchiriat-o ca sa plimb prin tara mea doi buni prieteni din nordul Italiei. Am impartit-o timp de zece zile in patru: Angelica, Alexandra, Ada si Christoph. Sincer, aveam ceva emotii: Ada si Christoph traiesc in cea mai curata zona din Italia, Alto Adige, o fi ingrozitor sa iti faci vacanta pe strazi pline de gropi, sa mergi in autobuz inghesuit printre mirosuri apasatoare, sa te plimbi pe trotuare in care risti sa calci in rahat de caine cam la fiecare pas?
Ei bine, Romania pe care Angelica si Alexandra au prezentat-o altoadesinilor i-a entuziasmat. Nu am inteles inca de ce...Concluzia mea e ca in tara asta se mananca bine, cu gust, dat fiind ca cel mai mare entuziasm a fost aratat bucatariei romanesti. S-au cumparat carti de bucate, am gasit pana la urma una in engleza si una in germana, pacat ca retetele sunt oarecum modernizate, sau internationalizate, cand oamenii vor mancare traditionala sadea...Si mai pacat ca versiunea in limba germana era tradusa jalnic, cu greseli nu hazlii, ci enervante, cuvinte inexistente si mai ales retete neromanesti, ca de exemplu "pizza transilvaneana"...E rusinos sa alegi denumirea asta, cand avem atatea cuvinte frumoase, asa de frumoase ca nici nu ar trebui traduse, pentru ca suna bine...
Sigur, Christoph s-a indragostit de ciorba romaneasca, si a luat cu el o multime de plicuri de bors. Ada, delicata intotdeauna, a declarat la inceput ca anumite gusturi sunt "prea decise" pentru ea, dar a sfarsit prin a gusta cam tot, si s-a oprit cu mare incantare la salata de vinete.
Periplul gastronomic romanesc a inceput cu "La mama" din Bucuresti, am trecut prin Brasov, Sinaia, Predeal si Busteni pe urma pe la mama din Onesti, ne-am aventurat pana in bordul Moldovei, la Vama, ca sa vizitam manastirile, unde proprietara pensiunii ne-a asteptat cu rabdare pana am ajuns la miez de noapte si ne-a intins masa cu bunatati moldovenesti, pe care nu ne-am indurat sa nu le mancam, si s-a terminat in Bucuresti, unde Alex a gatit musaca si ciorba de cartofi, pentru ca eram prea obositi ca sa iesim sa mancam.

Miza pe vulgaritate

2008-04-11T11:48:00.000-07:00

De-a lungul timpului au fost mai multe clipuri publicitare care valorizau vulgaritatea romanului.
Intelegem ca pentru anumite bauturi target-ul e o reprezentat de o anumita categorie sociala, dar daca ar fi sa ne gandim ca printre functiile publicitatii se afla si aceea de educare, ce putem sa intelegem noi din reclama care apare pe PRO TV la o bautura care se numeste "Crai"?
In clip un individ in maieu distruge cu evidenta satisfactie vitrina nevestei, trage de lustra si jubileaza cand femeia urata si grasa, cu parul prins in staniol, sare pe geam de spaima si indignare..
Pai ce intelegem noi de aici? Ca cei care vand bautura au inteles ca barbatul roman isi uraste nevasta, o agreseaza, distruge lucrurile care ii sunt ei scumpe si s-ar bucura sa o vada moarta...
Fiti atente! Daca barbatii vostri aleg "Crai" sa stiti ca nu e o gluma buna reclama aia, barbatul vostru e intocmai cu cel de acolo!
Si, hai, femeile noastre poate inca nu isi dau seama ca asta e un mesaj sexist, dar CNA-ul ce face? Unde sunt regulile lui? Cum e posibil sa lasi sa fie difuzat un astfel de mesaj, care indeamna barbatul roman sa-si agreseze si sa-si bata joc de femeia lui?
Adica ne adresam deja unui individ despre care stim ca isi bate nevasta, ca se imbata si ca nu are respect pentru casa, noi ii dam motive sa continuie? Il incurajam? Ii spunem ca e frumos si amuzant sa faca asa acasa la el?

Voyage, voyage...

2008-04-05T04:05:00.000-07:00

Anul trecut mi-am vandut masina, din cauza ca nu accept sa platesc o taxa de inscriere catre statul roman la fel de mare ca pretul pe care l-am platit pentru masina mea. Asa ca ma vad condamnata sa merg cu mijloacele publice in Bucuresti. Da, nu e un cliseu acest cuvant, calatoria cu RATB-ul e chiar o condamnare, reinnoita zilnic, reimpusa fiecarui cetatean in fiecare zi in care asteapta neputincios troleul fara sa stie care e orarul si de fiecare data cand esti impins de oameni nervosi, cand ocuparea unui loc devine o lupta, in care se arunca priviri ucigatoare, si cuvinte nemagulitoare.
Toata educatia cu care crezi ca te-ai ales de-a lungul vietii dispare cand tu abia te-ai asezat pe unicul loc liber si o vezi pe batranica privind trist in gol, cu privirea aceea de om invins, care stie ca e inutil sa ceara vreun drept, caci nu i se acorda oricum. Privirea asta ma urmareste, ma obsedeaza, ma umileste in fiecare zi in care urc din nou in troleu. Si ma ridic, caci pntru ea, femeia grasa, femeia batrana sau femeia de la tara, imbracata cu ce are, care duce dupa ea invariabil sacosi pline, de multa vreme nimeni nu mai face gesturi de curtoazie care sa-i aminteasca ca uite, odata frumusetea ei atragea privirile si infoca inimi si barbatul ala care acum o injura si zace beat in pat i-a spus cuvinte frumose. Sa fie victoria ei de azi!
Calatoria cu RATB-ul e in general prilejul unei vaste experiente olfactive: mirosuri de transpiratie veche de saptamani, de bautura nedigerata, de usturoi si ceapa, de peste de balta, de mortaciune ascut conflictele dintre calatori. Dar nimeni nu spune nimic; ce ar fi sa-i spunem omului: domnule, spala-te, puti! Oare ar fi bine? Eu ma consolez cu gandul ca poate oamenii astia nu au unde sa se spele, sau poate nu au bani de sapun. Asa o fi?
Cred ca din cauza asta oamenii care calatoresc cu RATB-ul, cand urca, dupa ce s-au impins fara sa se uite unii la altii, plini de nervi si ura pe toata lumea din autobuz, dau drumul la un film interior si pleaca intr-o lume imaginara. Nimeni nu se uita la nimeni, toata lumea priveste afara, fara expresie, fara reactie, depanandu-si cine stie ce probleme, cu o mica expresie de dezgust pe fata.
La urma-urmei mersul cu RATB-ul e un serviciu pe care noi il platim, si ar trebui sa reclamam conditiile care ne sunt oferite. In loc sa ne uram unii pe altii, in loc sa oftam ca, uite, iar am pierdut jumatate de ora numai in statia asta, ar trebui sa sunam si sa facem plangeri catre conducerea RATB. Pai daca nu au mai multe autobuze, atunci primariile sa caute alte societati care pot furniza aceste servicii. Ca de aia e asta o economie de piata.
Oare peste cat timp cetateanul va intelege ca un serviciu pe care il plateste trebuie sa ii aduca multumire? Ca nu trebuie sa acceptam sa fim mereu si batuti si cu fasu' rupt?

Some actress....

2008-04-02T05:21:00.000-07:00

Sambata, la Liceul Silvestru, a avut loc prezentarea piesei de teatru "Sa crezi in povesti", scenariul si regia Doina Ionescu.

Eu am fost Madam Fuf, femeie de vreo 60 de ani, proprietareasa casei in care locuiesc doi artisti saraci dar plini de talent. Prin casa se plimba cu mare dezinvoltura 3 spiridusi, prietenii lui Alex, copilul care mai crede in lumea povestilor, care ne-au piscat, ne-au derutat, au schimbat contracte si au delectat publicul...
Sala plina, "s-a jucat cu casa inchisa", adica spre spaima mea, hop, deodata, camera s-a umplut cu vreo 50 de persoane... si de aia "caldura mare, monser".
Prezentarea piesei e examenul final al unui curs de tehnici de acting, care a durat mai mult de 4 luni...Drum lung de la primul curs cand imi era greu sa ma misc in fata a 5 copii fara sa mi se moaie picioarele de emotie si pana la "producerea" in fata unui public...
E drept ca am uitat tocmai scena care mi iesea cel mai bine, aia cu soarecu, dar in general am cam spus replicile...

Nu o sa credeti, dar pe scena asta de scoala, decorata de Doina cu tablouri, la care Roxana a contribuit cu ceainicul si cescutele de ceai, dupa ce am mai facut doua repetitii cap-coada, noi, cei opt proaspat absolventi, ne am simtit actori adevarati si mie mi s-a parut ca uite, am atins o raza de luna, tocmai aia care tinea in ea visul meu ascuns de a fi actrita.

Am citit pe un site al unei mari scoli americane de teatru ca la o varsta sau alta pentru fiecare vine momentul "to feel infatuated with the idea of becoming an actor", tocmai de aceea ei organizau cursuri pentru toate varstele.
Pentru o clipa eu am intins mana si am atins un vis care merita cele cateva ore din dupa-amiezele de sambata in care ne-am infruntat timiditatea, am invatat sa respiram, sa ne sase sasi in sase saci, sa ne uitam unii in ochii altora, sa ne oglindim...Si sa ne ascultam unii pe altii si pe noi insine...

Doina are o noua grupa si fie ca sunteti o persoana timida cu un vis ascuns sau una care are nevoie sa invete sa se descurce in fata unui public, fara indoiala acest curs de teatru va va face...sa credeti in povesti!

Premiera film Lelouch

2008-03-26T02:11:00.000-07:00

Aseara, la Institutul Francez, regizorul Claude Lelouch si-a prezentat noul film "Roman de gare". Nu am vazut un cinematograf asa de plin de cand eram mica si unica distractie a orasului mic era cinema-ul.
Inaintea filmului a fost prezentat un scurt metraj, "La drumul mre", foarte interesant si bine facut din punctul de vedere al schimbului de roluri, intertextualitatii, etc. Doar ca eu am vazut acolo cum ca, iata, femeia noastra e tampita, dar noi tot o iubim.
E vorba de o fata de 27 de ani care are o Kia pe care nu e in stare sa o conduca si un hot se apuca sa ii spuna cum trebuie ea sa conduca. Doamnelor, toate am trecut prin asta: barbatul care se enerveaza cum nu stim noi sa semnalizam stanga, ca nu ne iese parcarea, ca franam brusc s.a.m.d. La toate a tipat cate un barbat la un moment dat, creindu-ne impresia ca a conduce masina e un fapt mitic, pe care numai ei, barbatii, sunt in stare sa il faca bine. Si noi am tacut si ne-am complexat, ba chiar l-am scuzat, ca saracu, uite cum se enerveaza el ca sa ne invete pe noi sa conducem, ca daca nu ar fi el langa noi nu am fi niciodata in stare sa conducem masina. Ca sa nu mai vorbesc de glumele pe care le face de fata cu prietenii nostri, care se prapadesc de ras cand el povesteste cum era cat pe ce sa intram in masina din fata la semafor...
Well, ladies, e timpul sa nu mai lasati pe nimeni sa tipe la voi, stapanirea masinii e rzultatul practicii, dureaza cam o luna sa incepi sa "simti" masina, si toata lumea e la fel de nesigura la inceput. Inclusiv ei, barbatii!
Si daca cineva ridica glasul la voi in propria voastra masina, da-ti-l jos din masina!

Romanii prizeaza in locuri publice

2008-03-24T11:16:00.000-07:00

Vi s-a intamplat, nu-i asa, sa fiti in troleu, sau in metrou, sau in tren, si vecinul dumneavostra sa continuie cu incapatanare sa-si traga nasul? Adica nu o data, nici din cand in cand, ci incontinuu...
Eu dau de ei invariabil, si imi amintesc de scenele de film in care actorul trage cu nesat, cu zgomot scurt si puternic, cocaina pe nas...Da, dar asta se intampla in cluburi, acasa la dansii, in orice caz niciodata in locuri publice nimeni nu trage cocaina pe nas...
Si, iata, in Romania, tot dam de indivizi care prizeaza...Dar ce face dom'le politia romana? Sa ia atitudine! E un exemplu negativ, circula oameni seriosi in mijloacele de transport in comun, mai sunt si copii, ce exemplu le dam? Si pe urma consumul de droguri in locuri publice e ilegal in Romania!
Ei, nu am vazut, ce e drept drogul...dar nu pot sa cred ca omu' nu are batista, sau ca nu-si aminteste ca trasul nasului e o indeletnicire pentru care mama te plesneste peste mana si-ti spune: nu-i frumos! rusinica!

Tara in primavara

2008-03-24T10:44:00.000-07:00

Ipoteze:
1. Se pare ca cineva a spus romanilor ca plasticul ar fertiliza pamantul, caci altfel cum sa-ti explici campurile invadate de pungi colorate si de sticle din plastic?
2. Terenurile agicole din preajma soselei par sa se fi transformat intr-un mare cos de gunoi, si din fuga autobuzului te-ai putea gandi ca, iata, romanii au invatat sa faca colectrare diferentiata a deseurilor, adica au mai facut un pas catre civilizatie: nu se arunca orice pe camp, numai plasticul!
3. Agatate printre printre crengile copacilor neinfloriti, pe viile paraginite si pe campurile nelucrate, iti mai trece prin cap si ca, poate, e un nou tip de recolta agricola: s-o fi aruncat pe camp,as'toamna, poliester si, iata, acuma, dupa o iarna de stat sub zapada, avem in sfarsit rodul muncii noastre: pungi din plastic deja folosite si aruncate, (adicau facut tot ciclul de consum, nu mai avem nimic de facut) si sticle goale (ce sa te mai chinui sa bei din ele?)...
Ma pot gandi la orice, ca sa evit sa cred ca fac parte dintr-un popor de oameni fara respect pentru pamantul pe care-l au in proprietate!

Fashion for Romanian people

2008-03-18T03:08:00.001-07:00

Am vazut de curand la emisiunea Mihaelei Radulescu o tipa care se credea originala spunand romancelor ce sa NU poarte, si arunca impreuna cu Mihaela la cos mai multe modele de genti, pantofi, accessorii. Pe langa faptul ca s-a enervat in plina emisiune, si nu da bine la mata, duduita, sa te enervezi cand te imbraci in rosu, eu m-am cam plictisit de emisiunile astea in care mi se spune ce sa nu port si se apuca sa-si bat joc de omul de pe strada!
Moda e si ea o constrangere sociala, nu mai bine ar explica ei pe limba tuturor (ca de aia "merg la televizor"!) ce se poarta? Adica, dragi femei, anul asta va recomandam pantalonii albastri largi si tricourile spalate dupa fiecare purtare! Dar sa nu ne vorbeasca despre moda high-class, sa ne vorbeasca despre tendintele strazii, sa ne zica dansa de unde sa ne cumparam haine ieftine si de bun gust (?)...Ca sunt convinsa ca distinsa duduie nu stie ca fetele noastre au bani putini, si de aia mai poarta ele pantofii de acu un an...Si daca se adresa doamnei sotie de parlamentar, care are bani, dar nu stie sa aleaga, sa spuie asa...ca sunt doua categorii sociale si fata de pe strada nu trebuie sa se rusineze de pantoful ei...
Pe mine ma supara foarte tare chestia asta, cu care ma intalnesc de cand ma stiu in tara asta: tu sa nu faci asa!, da cum sa fac? ei, asta nu stiu!
Pentru ca si onoratii nostri vorbaresti pe la televiziuni ingaima cate doua cuvinte, citite in graba prin reviste straine, pe care nu se obosesc sa ni le traduca, si hop, iaca, facem senzatie!
Ia explicati voi clar si frumos codurile vestimentare (nu asa, trei vorbe, dintr-un articol strain) daca tot vreti sa vorbiti!

Moda la romani

2008-03-18T01:56:00.000-07:00

On acting - improvising

2008-03-15T14:15:00.000-07:00

A te "inscrie" in pielea unui personaj imaginat de tine, caruia ii adaugi caracteristici pe masura ce il arati celorlalti. Dupa primele momente personajul pare sa se "dezumfle" si parca ma plictisesc de el, ba chiar propria-mi personalitate pare sa vrea cu orice chip sa se intoarca la locul ei...Se creeaza un conflict, acut, aproape dureros, ma ridic de pe scaun, lasandu-mi partenerul in mijlocul replicii. Si daca a fi noi insine nu reprezinta decat "minimul efort"? Cea mai convenabila si mai putin implicatoare dintre ipostazele posibile ale personalitatii proprii?

Inmormantarea lui Ovidiu Iuliu Moldovan

2008-03-15T13:42:00.000-07:00

Cand eram mica mergeam cu bunica la toate inmormantarile...sedeam la capu mortului si ma uitam la urechi, la maini, la barba...si pe urma mancam la pomana: supa cu taitei, sarmale si cozonac...Bunica zicea ca ea nu se satura la pomana si ca vede mereu mortul in capu mesei...Nu am avut niciodata sentimente fata de morti: ei erau acolo si eu o insoteam pe bunica.

Azi am insotit-o pe mama la cimitirul Bellu, ca sa participe la inmormantarea lui Ovidiu Iuliu Moldovan...mai exact era curioasa mama, femeie de provincie, sa ii vada pe actorii care il vor insoti pe ultimul drum si, mai ales, fastul de Bucuresti, al inmormantarii unui mare actor.

Eu m-am dus pentru ca mi-l amintesc cu mare drag din filmele de cand eram mica, bun, si expresiv.

Ne-am inghesuit pana aproape de capul lui, acoperit de val, intr-un cosciug modest...si mi-a fost teama sa ma uit. Am stat ascunsa in spatele unui batranel suit pe gard, si am aruncat din cand in cand cate o privire: am fost uimita sa constat frumusetea ireala a acelui om...aproape ca deodata mi-a parut rau ca nu l-am cunoscut mai indeaproape, sa pot sa plang de partea cunoscutilor, care nu l-au insotit la groapa...Nu era nimeni, cu exceptia lui Caramitru, uman si inlacrimat, a soborului de preoti care a slujit frumos si bun, si a catorva rude.

Inmormantare fara demnitate, fara frumusete: gropari grabiti, carora li s-au strecurat bani in buzunarele pantalonilor de training, o groapa prea stramta, flori aruncate de-a valma peste cosciug, ingramadeala, oameni pe garduri, femei in varsta plangand, si alte femei in varsta facand mici comentarii, reporteri fericiti cand s-a terminat totul...

Deodata l-au luat, si fiecare a avut impresia ca il cunoaste putin si si-a dat cu parerea: dezlegati-i picioarele, si mainile, ia si florile astea, nu dati florile peste cosciug, ca nu-i bine...Si de ce nu? Ei, necunoscutii, batranii, venisera acolo pentru el, pana la capatul drumului, asa nemaiestuos cum era el...si era al lor, asa cum a fost al lor si in viata...Si tot ei l-au aplaudat, desi cineva s-a grabit sa zica "ce aplaudati, ca doar nu-i spectacol"...Ei, ultimele aplauze si le merita actorul cel mare care se ducea pe ultimul drum insotit de publicul lui necunoscut.

Dupa ce ne-am plimbat printre morminte, ca sa ne revenim, mama mi-a zis, cu o sinceritate de necontrazis: ai vazut de simplu se ingroapa un om mare? nici nu era nimeni cu el...sa vina ei la tara la noi, sa vada acolo inmormantare cu fast!

Drum bun, acolo, sus, si loc larg in lumea cealalta!